Și acum o poveste despre o sfoară:
Fiica: are 19 ani, vrea să își asume un rol mai mare în administrarea propriei vieți, dar nu dorește să își rănească mama.
Mama: se învinovățește pentru ce a făcut greșit, insuficient sau deloc pentru fiica ei și vrea să o țină lângă ea ca să le îndrepte pe toate.
Terapeutul: le oferă o solutie metaforic-experiențială. Pe o plajă, mama și fiica își vor lega în jurul taliilor o sfoară rezistentă, lungă de câțiva metri (5 m să spunem). Fata va alearga înainte … iar mama, dacă nu va mai putea ține ritmul, va tăia sfoara (cu o foarfecă).
***
Punerea în scenă
Fiica aleargă – tânără și rezistentă … După mai puțin de 50 de metri mama începe să respire greu, dă semne evidente de oboseală.
Inițial fiica încetinește … și o așteaptă să își revină. Scena se repetă de câteva ori … devine din ce în ce mai vizibil cine pe cine ține în loc. În plus înțelegerea se manifestă nu doar la nivel intelectual ci și la nivel experențial.
Fiica decide să mărească pasul și nici nu mai oprește. În scurt timp mama își pierde răsuflarea, gâfâie, îi tremură genunchii. Fiica aleargă în continuare, o trage, sfoara aproape că le rănește, devine dureros pentru amândouă.
La capătul puterilor mama găsește în sfârșit soluția. Scoate foarfeca și taie sfoara. Își urmărește (cu privirea) fiica care întâi se poticnește, apoi aleargă liberă și fără greutate înainte.
Fata se întoarce și își îmbrățișează mama care o aștepta cu brațele deschise. Plâng, apoi zâmbesc cu o nouă înțelegere …
***
Este nevoie să reglăm din când în când asiduitatea și forța cu care mânuim sforile.
Stă în puterea părinților să cultive încrederea copiiilor în propriile lor abilități.
Vine și momentul când trebuie să tăiem ”cordonul ombilical” și să îi îndrumăm noi înșine să îndrăznescă și să își exploreze posibilitățile.