Parentificarea este un proces de inversare a rolurilor în familie. Copilului i se atribuie (sau își asumă singur) rolul de părinte pentru unul din părinți, pentru ambii, pentru frate/surori sau pentru întreaga familie. Situația generează o traumă de dezvoltare ale cărei consecințe se vor manifesta și în viața de adult a copilului parentificat.
Câteva dintre semnele parentificării la maturitate?
… simt că trebuie
- să mă implic, nu se pot descurca fără mine
- să arbitrez conflictele, să fac pace între ei
- să răspund frecvent și prompt la apelurile familiei de origine
… am tendința
- să intru în relații cu persoane disfuncționale
- să am disponibilitate excesivă pentru ceilalți
Există mai multe tipuri de parentificare. De cele mai multe ori se întrepătrund, una o implică și pe cealaltă.
Parentificarea instrumentală: copilul participă fizic la întreținerea familiei.
Are una sau mai multe obligații: pregătește mâncare pentru surori, le îmbracă, le duce și aduce de la grădiniță, școală, le ajută la teme. Îngrijește un părinte, ambii, sau frate (poate cu dizabilități, dar nu neapărat). Uneori și muncește pentru a plăti facturile și mâncarea. Toată lumea se bazează pe el. E de la sine înțeles că e datoria lui să rezolve sarcinile primite – sau asumate voluntar. Când se simte copleșit, neputincios nu poate, nu are cui să ceară sprijin. Când nu reușește sa facă față cu succes situației, se simte responsabil, vinovat și rușinat.
Parentificarea emoțională: copilul este cel care susține emoțional un părinte.
Când tatăl este absent, fizic sau emoțional, mama îl transformă pe copil în sosia partenerului pe care l-ar dori. I se confesează, se plânge despre performanța soțului, îl critică în lipsă. Îi solicită copilului sfaturi precum unui adult: “Pe tine pot să mă bazez”. Îl folosește ca pe un pion în conflicte. În loc să primească sprijin emoțional copilul trebuie să îl ofere. Nu primește recunoaștere pentru eforturile pe care le face. Uneori este admonestat sau comparat tocmai cu adultul problemă: “Nici tu nu ești bună de nimic”. Sau când lucrurile nu ies, devine țap ispășitor “Păi n-ai zis tu că e bine așa?”.
Modelele de funcționare abuzive devin “normalitatea” copilului parentificat. Odată formate, ele tind să continue și după ce acesta devine adult.
Ella tocmai și-a întemeiat o familie. S-a căsătorit, are în sfârșit copilul pe care și-l dorește de mulți ani. Mama singură o sună de 4-7 ori pe zi. Vrea atenție, trebuie să se asigure că Ella nu a uitat-o, că nu își pune propria familie mai presus de ea. Fiecare convorbire durează 5 – 15 minute, sau mai mult. Mama îi povestește despre rude, vaccinuri, emisiuni și vedete TV. Îi reproșează diverse lucruri, în special că o uită. Mai varsă și câte o lacrimă. “Mă vizitezi prea rar! Dacă nu zilnic, măcar la două zile ar trebui …”, îi reproșează (locuiesc la câteva stații distanță). De fiecare dată când sună telefonul Ella are o strângere de inimă: “Iarăși sună mama …”. Cu fiecare apel pe care îl acceptă își deturnează atenția de la ea, soț și copil, punându-se la dispoziția unei mamei abuzive. Și totuși răspunde.
***
Ellu s-a căsătorit, are un copil, este student în ultimul an și are un job part-time. Cel puțin în fiecare sâmbătă mama lui îl sună. Plânge la telefon: “Iar s-a îmbătat taică-tu. Iar face scandal. Fă ceva!” Ellu se tulbură, aleargă să rezolve situația. Petrece cel puțin câteva ore acolo. În plus situația îi stă perpetuu în minte, îl frământă, îl apasă. Își ignoră propriile nevoi, dar și pe ale soției și pe ale copilului său.
Mai e și problema fratelui mai mic (cu 10 ani juniorul lui Ellu). Nu învață. Când crește bea, se aventurează în activități ilicite sau nu are job. E desigur traumatizat de dezinteresul total al mamei pentru el și de mediul nociv din familie (în plus i-au aruncat și câinele pe care îl iubea). Cine trebuie să rezolve situația fratelui? Ellu. Între timp are doi copii. Nu contează. “E fratele tău. Sunt mama ta. Sunt tatăl tău. Datoria ta”, îi spun părinții, bunicii, unchii, mătușile, preotul. Presiunea socială și povara familiei de origine se unesc.
Este responsabilitatea lui Ellu. Aproape 50% din atenția lui este în continuare alocată nevoilor familiei de origine. Își permit să îl sune cu orice problemă și oricât de frecvent. Nu le pasă că Ellu are propria familie acum. Nu îi respectă cererile. Tatăl îl vizitează până și la serviciu: “Acum e rândul tău să mă întreții”.
***
Unui copil parentificat i s-au suprimat nevoile:
- își pierde copilăria
- își pierde locul natural în familie
- nu se simte binevenit în lume
- nu este apreciat pentru cine este
Și i s-a imprimat un model de autodevalorizare și de operare:
- învață să-și ignore nevoile și dorințele proprii
- ajunge sa înțeleagă că valoarea personală stă în avea grijă de alții
- se pune constant pe planul doi, trei (etc.) sperând că astfel va obține recunoaștere
Copilul parentificat a fost abuzat de familia de origine.
Beneficiarii situației doresc perpetuarea stării de fapt.
Pare paradoxal dar victima (adultă) nu observă că este abuzată și rămâne angajată în modelul familiar de operare.
… continuarea în “Parentificarea. Credințe și consecințe”