Relația de atașament cu părinții este fundamentală pentru copil. Ca să o păstreze, copilul va face tot ce îi stă în puteri. Își va crea o imagine ideală a părintelui, indiferent de cum este el în realitate. Chiar și mai târziu, la maturitate, sunt rare situațiile în care un adult vrea să-și perceapă părinții altfel decât “buni”. Le dorește aprobarea. Vrea să-i ajute. Își închipuie că poate să-i salveze, schimbe, vindece (de ei înșiși).
Copilul vrea să își facă mama fericită, vrea să îl facă pe tată să nu mai bea, vrea să creeze o relație armonioasă între părinți. Doar că nu poate să facă nimic din toate astea. Părinții sunt cei care pot să creeze un mediu securizant pentru ei și pentru copil. Când părinții nu reușesc, copilul crede că e din vina lui. Și vrea să controleze situații peste puterea lui. O asemenea situație poate fi când mama îl tratează pe copilul ca pe un adult. Îi transformă în confident, i se plânge de incompetența sau de lipsa soțului și îl transformă într-un partener surogat.
Uneori nici nu e nevoie ca mama să îi ceară expres să fie adultul din familie. Doar văzându-și mama nefericită sau tratată rău de către soțul ei, copilul vrea să o salveze. Mama îi acceptă tacit rolul de salvator (cum ar fi să îl lase să arbitreze conflictele maritale, în locul ei).
- Când copilul este investit cu o asemenea poziție, intră, simultan, în două poziții opuse. Se simte atotputernic. Dacă un adult îi acordă atâta încredere, probabil că e ceva special în el/ea. Condus de iluzia că este atotputernic, își va asuma rolul de părinte al părinților;
- Se simte total lipsit de putere. Nu are idee ce ar putea să facă. Îi lipsesc capacitățile intelectuale și fizice cu care ar putea să facă față situației. Și oricum, nu i se oferă un loc de egalitate în relație. Primește mai degrabă un rol de recipient pentru nemulțumirile mamei, de țap ispășitor sau de executant supus.
***
Copilul parentificat își formulează (inconștient) concluzii despre el, oameni și lume. Și va continua să le păstreze și ca adult:
- Am valoare doar dacă ii ajut pe ceilalți
- Ce am nevoie eu nu contează
- Ceilalți nu se descurcă singuri
- Nu pot să am încredere în nimeni
- Eu trebuie să mă descurc fără ajutor
- Dacă fac destule pentru ceilalți, poate o să primesc recunoaștere
- Ca să primesc iubire, trebuie să renunț la ce vreau eu
- Dacă fac destul, părinții mei vor fi bine
Toate aceste credințe continuă și în viața de adult. Relația cu părinții este singura relație pe care o știe. Nu o poate evalua ca bună sau rea. Este un mod de a fi. Astfel se creează chiar obstacolele în calea vindecării.
Primul obstacol: o persoana nu își “vede” parentificarea
- Deseori parentificarea nu este recunoscută sau sancționată pe măsura gravității ei, nici de victimă și nici de societate, tocmai pentru că abuzatorul este părintele.
- Abuzurile din familie se petrec ferit de ochii străinilor. De multe ori părinții se poarta ca persoane respectabile în comunitate, iar copiii ascund disfuncționalitățile familiei – de rușine și de teamă.
- Parentificarea poate fi confundată cu o educație responsabilă. Copilul nu este, însă, invitat să ajute la treburile casnice și introdus în aspectele realității, sub îndrumarea matura a unui adult. Nu. El este forțat să intre într-o lume pentru care nu e pregătit.
Al doilea obstacol: persoana rămâne angajată în modelul familiar de operare
Chiar când identificăm inversarea nenaturală a rolurilor în familie, situația poate continua. Părintele nu renunță la tipul de relație pe care tocmai el l-a construit. Ar însemna să preia un rol pe care nu a fost dispus să și-l asume. Și, în plus, să admită că a greșit.
Lucrurile nu se schimbă de la sine, doar pentru că ai devenit adult. Schimbarea modului de relaționare este un proces de durată și complex. Rareori, o discuție deschisă poate duce la o rezolvare. Și orice încercare de schimbare a relației va fi primită cu multă rezistență. La toate astea, se adaugă și sentimentul nostru de vinovăție. Senzația că îmi abandonez părinții.
Efectele parentificării se manifestă în toate aspectele vieții de adult:
- stări depresive sau anxietate
- accese de furie, rușine, vinovăție
- tendință către critică și autocritică
- atracție pentru parteneri disfuncționali
- grija compulsivă pentru persoanele apropiate
- dificultate în construirea unor relații sănătoase
- perfecționism, dorința de a controla oamenii sau mediul
E important să înțelegem felul în care parentificarea ne afectează viața și calitatea relațiilor. Ca să ieșim din modelul vechi de funcționare, avem nevoie să lucrăm la câteva domenii ale vieții noastre: relații, emoții, granițe personale.
Emoțiile
Ce nevoi am avut în copilărie și au fost complet ignorate? Ce sentimente am fost nevoiți să ascundem chiar și de noi înșine?
Putem începe cu recunoașterea senzațiilor. Emoțiile nu sunt doar niște concepte. Ele totdeauna se manifestă în corp (prin ritmul respirației, tensiune în mușchi, crampe, înroșirea feței, transpirație, bătăile inimii, dilatarea pupilelor)
Apoi să numim emoțiile, pe măsură ce apar. Ce anume vor să ne comunice? (nicio emoție nu apare fără motiv). Când ne înțelegem emoțiile, le putem folosi în acord cu obiectivele noastre de viață. Putem să ieșim din modul de pilot automat și să ne trăim viața conștient, în acord cu propriile nevoi și emoții.
Granițele personale
Care sunt granițele mele? Cum încep? Când ne simțim emoțiile, începem să ne cunoaștem. Cu cât ne simțim mai clar emoțiile, cu atât știm mai bine ce vrem și ce nu vrem să facem/să primim. Putem să stabilim și să menținem granițele personale.
Sună mai simplu decât poate fi în realitate, poate. Chiar dacă restabilim doar drepturile noastre naturale, ne putem simți vinovați. E normal, dupa ce, o viață întreagă, am spus da necondiționat.
Relațiile
Putem alege să ne folosim energia pentru a crea relații sănătoase. Dacă nu am avut un model potrivit în copilărie, putem învăța conștient un nou mod de relaționare. Putem să observăm, în jurul nostru, alte modele sănătoase de relații. Putem să căutăm activ apropierea de persoane care nu au nevoie de ajutorul nostru, ci de la care noi putem învăța. Să descoperim cum să cerem și să acceptăm ajutorul altcuiva.
Cum sunt relațiile pe care le avem deja? Ce ofer și ce primesc? Sunt mereu cel care oferă, se sacrifică și nu primește nimic în schimb? Ce pot face să creez un echilibru? Care sunt nevoile mele în raport cu ceilalți?
Compasiunea
Să avem compasiune pentru noi înșine înseamnă să avem înțelegere pentru propriile greșeli sau suferințe. Când recunoaștem că suntem imperfecți, că dificultățile vieții sunt inevitabile, putem deveni mai blânzi cu noi înșine când trecem prin experiențe dureroase. Putem să acceptăm emoțiile neplăcute și intense ca parte din experiența umană (nu ignorăm emoțiile neplăcute, dar nici nu le lăsăm copleșiți).
Compasiunea de sine e un concept destul de nou. În cultura noastră e încurajată mai degrabă nemulțumirea de sine și chiar pusă la rang de virtute. Să învățăm să ne tratăm cu blândețe și răbdare, așa cum am face-o cu o persoană foarte dragă.
***
Parentificarea nu înseamnă copilărie cu un pic de stres. Este o formă de abuz emoțional si fizic. Când recunoaștem cum ne afectează, putem face pașii către vindecare. Vindecarea este posibilă.